Love is life

Iubirea ne deschide calea spre spiritualitate, spre armonia sufletelor si frumusetea universului, caci doar iubirea se daruie neconditionat, fara teama de sacrificiu si fara a pretinde nimic in schimb. Si astfel il inalta si il innobileaza pe om. „Cel ce nu iubeste n-a cunoscut pe Dumnezeu, pentru ca Dumnezeu este iubire” spune apostolul Ioan

"Iubirea este inrudirea omului cu Dumnezeu.Ea uneste la maxim persoanele umane fara sa le confunde.In iubire se arata plenitudinea existentei."Dumitru Staniloae

30 octombrie 2014

Tu


Toti isi traiau povestea, bucurandu-se sau varsand lacrimi pentru ce ar fi putut fi. Toti insa, erau legati de un fir invizibil. Lumea intreaga devenise un labirint, un puzzle care avea sa devina o punte adevarata doar atunci cand aveau sa descifreze cu adevarat iubirea.

„Vazuse de mii de ori reclamele luminoase de pe Unirii. I se impregnasera pe retina si ii colorasera ochii albastri cu striatii jucause. Zgomotul furnicarului de oameni proaspat iesiti de la serviciu ajungea pana la ea. Departe, cantecele din targul de Craciun de la Universitate se intersectau cu claxoanele masinilor de pe bulevard. Mirosul de vin fiert, vata pe bat si placinta de mere cu scortisoara se inalta tot mai sus, pe cerul acoperit acum de o pojghita alburie.
Jos, insa, lumea se pregatea de sarbatoare. Oameni fericiti, zambitori si galagiosi se grabeau spre Cismigiu. Soferii cu radiourile date la maximum asteptau tacuti pe bulevarul plin. Asta era radiografia pe care tanara cu geaca lunga, din fas, o facuse rapid, cat timp semaforul se facea din rosu, verde.
Cu fesul tuguiat, albastru inchis, de sub care se iveau doua cozi blonde de-o parte si de alta a chipului sau de culoarea laptelui, fata isi varase nasul inghetat in gulerul inalt, protejandu-se de frigul ce cobora incet peste oras.
Pasea grabit, dar destul de temator, printre siluete pe care le simtea asemenea, dar totusi atat de diferite. Se opri o clipa la anticariatul din colt. Aveau, uneori, si carti mai noi. In stanga, o carte albastra, cu o inima galben-rosiatica pe coperta. O ridica si incepu sa o rasfoiasca, ca si cum ar fi putut chiar sa o cumpere.
Simti un fior cald cum ii strabate tot corpul. Era suficient sa isi treaca degetele fine peste filele pe care le citise cu ceva timp in urma. Inima ei isi amintea inca zilele de toamna tarzie si cuvintele ce le imbracasera in sentimente atat de felurite. O simpla carte, se gandi. Si ce miracol.
Porni mai departe. Dintr-o data, se intreba daca o persoana ar putea avea acelasi efect. Privi o secunda in spate de parca acolo s-ar fi aflat raspunsul. Sa o intalnesti, sa o cunosti si sa te invaluie asa, cu o caldura si bunatate care sa-ti fie de-ajuns. De-abia atunci simti frigul cum ii ajunge pana la oase. Chipul i se crispa, mersul ii deveni mai greoi. Avea de facut ceva cumparaturi, iar lista era, deocamdata, destul de lunga.
Intra in magazinul de langa librarie, a carui sigla clipocea intermitent. O caldura placuta o invalui. Isi dadu jos manusile. Lumina difuza imbraca totul intr-o nuanta de galbui-stralucitor. Studie statuetele micute, cu reni cu nas rosu, ingerasi cu aripi infoiate si Mos Craciuni burtosi, gata de agatat in pom. Chiar langa fereastra, un stand micut insira felicitari retro, cu poze ce ii aminteau de copilarie. Tresari cand, deschizand-o pe una, “Jingle Bells” invada linistea magazinului micut. Simti, dintr-o data, gust de cozonaci si isi aminti de bataile cu bulgari de zapada.
Din difuzor, in surdina, se auzeau colinde americane. Cele pe care le descoperise ceva mai tarziu, dar care semanau, de fiecare data, cu un clinchet de fulgi asternuti pe asfaltul rece. Cumpara cate ceva, distribui cadourile in gand si porni mai departe.
Intra si in targul de Craciun de la Universitate. Cativa reni deghizati dansau in jurul unui bradut decorat cu globulete moderne. Savura un mar glazurat in timp ce descoperi fascinata fiecare casuta din oraselul lui Mos Craciun.
Stia ca melodia aia, Feliz Navidad, se aude din boxele din piata, insa privind in sus, i se parea ca de acolo vin toate acele minuni. In fata sa, cativa liceeni rataciti radeau cu gura pana la urechi. Cu siguranta, faceau planuri pentru seara ce urma. Se vazu pe ea, acum cativa ani, cand toate serile de Craciun si le petrecuse cu prietenii, in oras sau la vreo petrecere incropita pe moment. Fiecare an venea cu o noua iubire, ce plecase, insa, la fel de repede. Se opri o clipa, de parca asa, si timpul ar fi ascultat-o.
Telefonul vibra din gentuta mica, rosie, pe care o tinea intotdeauna petrecuta de dupa gat. Prietena ei ii daduse un sms. O astepta la Victoriei. Se grabi intr-acolo, facand slalom printre masini si oameni, ajunse la metrou. Zgomotul vagonului hodorogit nu putea acoperi colindele din difuzoare.

La suprafata, o cu totul alta lume. Instalatiile de Craciun, farurile masinilor si patratele luminoase ale cladirilor de birouri colorau piata si o transformasera complet. Dadu sa traverseze. Era, din nou rosu.
Astepta o clipa. Si, pe cand se legana in ritmul cantecelor ce se auzeau de pe patinoarul din fata sa, timpul se opri in loc.
Fata isi inalta si mai mult chipul, privind in departare. De fapt, se facuse liniste. Era singura in fata aceleasi seri. Clipi rar. Colturile gurii i se ridicara intr-un zambet larg, dupa care ii revenira la loc, intr-o mima senina, dar totusi ingandurata.
Isi indesa si mai mult mainile micute in buzunarele de la geaca. De-abia atunci intelese ce i se intampla. Cand imaginile devenira ca niste vederi dintr-o alta viata, cand sunetele se oprira pentru cateva secunde, se simti din nou cea mai singura fiinta de pe Pamant.
“Just breathe”, “just breathe”, “just brea..” se auzea incetisor, de undeva din inauntrul ei. Se intreba daca inima inca ii mai bate sau picioarele ii sunt ghidate de ultime sfortari. Cunostea starile astea. Veneau rar, in clipe strategice cand tot optimismul ei nu putea acoperi indoielile. Nu ale ei.
“Just breathe” se auzea din ce in ce mai tare. O vedea pe Christina din Grey’s Anatomy, intinsa pe podeaua camerei, incercand sa inspire si sa expire aerul salvator.
Nu, ea era un om fericit. Optimist. Vesel. Incepuse sa iubeasca viata. De-abia o descoperise, cu frumusetile, iubirile si tristetile ei.
Muzica revenise. Singuratatea trecuse. Ochii isi primira inapoi stralucirea. Mergea la fel de apasat ca inainte, dar stia ca momentul ala avea sa revina. Sa vada oameni iubindu-se, tineri tragand de relatii, copii fericiti, lumi intregi sau doar firimituri de iubire. Isi simtea gandurile prea amestecate pentru a le mai face fata. Era zgomot. Era bine sa fie zgomot, asa nu se mai putea auzi prea mult pe ea. In fata patinoarului o zari pe Antonia, topaind de pe un picior pe altul. Zambetul ei larg o molipsi instant.
- Nu am timp sa stau prea mult, o anunta fata, dar, cum e Craciunul, vreau sa iti daruiesc ceva.
Tanara o privi mirata si, intrucatva ingrijorata. Ea nu era pregatita inca, dar, la o adica, putea pretinde ca unul dintre cadourile deja cumparate era pentru fata. Citindu-i gandurile, prietena ei interveni.
- Nu, Irina, te rog, nu face asta, stii ca ador cadourile tale, o sa astept pana dupa Craciun, cand ne vom intalni din nou, asa ca te rog sa nu improvizezi!


Oameni treceau pe langa cele doua, copiii strigau pe patinoarul din apropiere, masinile goneau si ele pe bulevardul din apropiere, iar cele doua continuau sa se uite complice una la cealalta. Antonia scoase din buzunar un talon patrat, gri albastrui. Isi privi inca o data prietena ca si cum era pe cale sa ii incuviinteze un mare secret.
- Stiu ca nu prea crezi in chestiile astea, dar, crede-ma, functioneaza si iti poate face mult bine. Du-te la ea. In seara asta…
Irina atinse usor hartia creponata, se incrunta, dupa care chipul i se insenina. Facu un pas in lateral, ca si cum s-ar fi temut, insa, in acelasi timp, nici nu voia sa rateze ocazia.
- Hai, Irina, azi la ora 7 ai intalnire cu Maya. O cunosti, ai vazut-o si tu… go, nu mai sta, o sa intarzii.
Drumul de la Victoriei la Unirii se face, in general, in 15 minute. Irina stia ca in seara aia avea sa fie full. Odata ce decise, insa, sa ajunga la intalnire, porni determinata, sfidand masinile, oamenii, semafoarele neprietenoase sau vagoanele de metrou pline ochi. Era bine, se gandea. Asta ii tinea mintea ocupata. Era la adapostul sentimentului aluia de singurate care o incercase mai devreme. In plus, era scutita de scenariile pe care si le facea mereu. Cand si cand, respira profund si privea ingrijorata la ceas. Era deja 7 fara un sfert. Mai avea 3 statii de metrou si alte si mai cate la suprafata.
Ajunse, insa, la fara 10 in fata la Unirii. Cauta din ochi Cafeneaua Zodiac. Gresise iesirea de metrou. Isi dadu seama de-abia cand scruta cu privirea toata particica aia de lume, in cea mai aglomerata seara din an. Era zarva, vedea peste tot numai cadouri, plase incarcate, copii cu fetele rotunde si rosii, emotionati la gandul ca Mos Craciun avea sa vina in doar cateva ore. Stranse usor bucatica de hartie din buzunar. Asta era si seara ei. Avea nevoie de intalnirea aia. Avea nevoie de un om diferit.
Si, pana la urma reusi. Intra in cafeneaua micuta exact cand ceasul arata 7 fix. Fusese punctuala, desi facea eforturi pentru a-si controla respiratia sacadata. Inauntru, o atmosfera intima, placuta. O lumina rosiatica, difuza, cateva mese in stanga si voci in surdina la etaj. Barmanita o intreba daca are intalnire cu Maya, dadu din cap ca da, iar aceasta ii facu semn sa o urmeze. Se descheie la geaca si incerca sa se relaxeze.
Sus, la o masuta rotunda, din fier si lemn masiv, o femeie micuta o privea bland. Irina intinse mana si isi spuse numele cu vocea gatuita. Se aseza la masa, intrebandu-se in gand ce avea sa urmeze, ce ar fi trebuit sa faca mai departe. In schimb, se surprinse studiind-o mai mult pe femeia din fata sa. Roscata, cu niste ochi verzi stralucitori, incadrati de un ten ca de portelan, parea cea mai blanda, dar si cea mai trista femeie de pe Pamant. Incepuse sa ii vorbeasca, incercand sa o descifreze. Ii spunea particele din trecutul sau. Irina doar incuviinta, rosind cand si cand. In rastimp, si ea incerca sa ii afle secretul clarvazatoarei din fata sa. Trista, dar plina de bucurie si iubire, mai in varsta decat ea, dar totusi atat de tanara si luminoasa. Degetele fine desenau ceva pe o hartie. O bucata de linie orizontala, intrerupta de o alta micuta, verticala, si apoi continuarea pana un alt punct ingrosat de de cateva ori.
- Ai asteptat mult, mai ai inca o bucata de asteptat si, gata.
Cuvintele astea, asociate cu desenul de pe hartie o trezira din amorteala pe Irina. Maya zambi.


- Nu ma asculti. Esti prea speriata ca sa ma asculti. Nu iti vei gasi prea curand dragostea, mai ai ceva de asteptat, dar, crede-ma, merita.
Irina incepu sa se foiasca. Incerca sa spuna ceva, in timp ce gesticula cu mainile. Avea deja 30 de ani. Cat? Cat mai era? De ce? De ce toate astea? Femeia o opri printr-un semn ferm.
- Tu vezi asta ca pe un blestem, eu il vad ca pe o binecuvantare. O sa cunosti dragostea, la un moment dat, mai ai cativa ani de asteptat, dar ea va veni. Si va veni asa cum o astepti, nu altcumva. Trebuie doar sa lasi in urma toate sentimentele astea negative care nici macar nu sunt ale tale. Vei avea ce altii nu au cunoscut nici in 10 vieti, bucura-te, traieste-ti viata! El e aici, ca si tine. Daca tu crezi in iubire ce mai conteaza cativa ani?
Fata nu era sigura ca intelege exact ce i se spune. Incuviinta doar dintr-un gest de politete, spunandu-si ca, mai tarziu, avea sa reia cuvant cu cuvant previziunea aia, dupa ea sumbra. Dupa 40 de minute, era din nou afara, in mijlocul valtorii de dinainte de miezul noptii.


Se facuse un pic mai cald. Irina isi ridica ochii. Cerul se albise chiar si mai tare. Avea sa ninga. Privi la ceas. Mai avea inca timp sa prinda ultimul microbuz. Ajunse repede la metrou, unde se aseza pe un scaun albastru si astepta ca toate cele 8 statii sa treaca. Cuvintele Mayei ii reveneau cand si cand in minte. Si privirile ei. Si zambetul ei cu subinteles. Langa ea se aseza un baietel cu fes de ren. Apoi, la a doua statie, doi adolescenti isi furara cateva sarutari in drum spre casa. In fata ei, o femeie indesa sub scaun cele 2 sacose pe care se chinuia sa le duca, dupa care scoase din geanta maro o carticica din care incepu sa citeasca. Din difuzoare, din nou, radioul lui Mos Craciun. Era cald acolo, o moleseala placuta acaparase tot vagonul. Oamenii intrau si ieseau, aruncandu-si unii altora franturi de zambete, de parca se cunosteau. Doar era cea mai frumoasa seara a anului.


Irina inchise pentru cateva secunde ochii. Si de-abia atunci se facu liniste. “Daca tu crezi in iubire, ce mai conteaza cativa ani? El e aici, ca si tine, bucura-te”.
“Urmeaza statia Gara de Nord”.

Fata se ridica. Apuca bara metalica si isi privi buimaca reflexia in intunericul din fata, dupa care se intoarse spre ceilalti. Dintr-o data, capatasera chipuri. Ridurile, grimasele, hainele, toate ii sopteau povestile pe care, unii, le ascundeau cu indarjire.
Iesi la suprafata si grabi pasul. Incepuse se ninga, iar pe sosea se asezase deja o pojghita subtire. Mergea saltat, privind mai cu luare aminte la trecatori. Dadu sa traverseze spre autogara. Privi in dreapta. Bulevardul luminos si nesfarsit dadea parca in urmele unui asfintit de iarna. “El e acolo, ca si tine”, se gandi din nou. Se opri. Sunetele se diminuara si ele. Isi auzea din nou respiratia. Chiar in acel moment, el era undeva, in lumea mare, asteptand Craciunul. Zambi amar, dupa care recunoscator. Ce mai contau cativa ani, cativa kilometri..era acolo si aveau sa se gaseasca, intr-o zi. Poate trecuse si el pe strada aia chiar in aceeasi seara. Poate era chiar deasupra ei, intr-un avion ce il ducea departe. Sau poate ca statea chiar in masina care oprise de 2 minute la colt si din care se auzea Lonely Christmas.
Fulgii de zapada continau sa cada peste oras. Podul Basarab parea acum doar cateva dungi desenate intr-o mare de lumini colorate. Pe sosele, capacele eliberau fum alb sau doar ingeri plecati in cautare de visuri pierdute. Trenurile veneau si plecau, aducand cu ele oameni nerabdatori sa isi petreaca sarbatorile acasa. Toti isi traiau povestea, bucurandu-se sau varsand lacrimi pentru ce ar fi putut fi. Toti insa, erau legati de un fir invizibil. Lumea intreaga devenise un labirint, un puzzle care avea sa devina o punte adevarata doar atunci cand aveau sa descifreze cu adevarat iubirea.”
O povestire de Marina Rasnoveanu


Despre asteptare


A astepta ca altcineva sa te faca fericit e cel mai sigur drum spre nefericire. Nimeni nu s-a nascut responsabil pentru fericirea ta in afara de tine. Nimeni nu are in codul lui genetic stiinta ghicitului astfel incat in fiecare moment sa stie ce ai nevoie pentru a te simti implinit, iubit, ocrotit. A proiecta asupra altei persoane asteptarile tale e, probabil, greseala pe care, insa, fiecare dintre noi a facut-o la un un moment dat.
Cand transformi insa, cu intelepciune, asteptarea in traire la vibratie inalta a rabdarii si contopirii cu timpul, intreaga ta fiinta se conecteaza la o frecventa superioara.
Anonimi sau cunoscuti, am trecut toti prin agonia sau extazul asteptarilor mici sau mai mari, implinite si neimplinite, ce ne-au picurat otrava in suflet ori, dimpotriva, au vindecat ca niste maini calde ce maingiie un obraz inghetat.
Iata invataturile desprinse din asteptare de catre un celebru non-anonim: Octavian Paler.
“1.  Sa astepti oricat.
2. Sa astepti orice.
3. Sa nu-ti amintesti, in schimb, orice. Nu sunt bune decat amintirile care te ajuta sa traiesti in prezent.
4. Sa nu numeri zilele.
5. Sa nu uiti ca orice asteptare e provizorie, chiar daca dureaza toata viata.
6. Repeta ca nu exista pustiu. Exista doar incapacitatea noastra de a umple golul in care traim.
7. Nu pune in aceeasi oala si rugaciunea si pe Dumnezeu. Rugaciunea este uneori o forma de a spera a celui ce nu indrazneste sa spere singur.
8. Daca gandul asta te ajuta, nu cauta sa recunosti ca speri neavand altceva mai bun de facut sau chiar pentru a te feri de urmarile faptului ca nu faci nimic.
9. Binecuvanteaza ocazia de a-ti apartine in intregime. Singuratatea e o tarfa care nu te invinuieste ca esti egoist.
10. Aminteste-ti ca paradisul a fost, aproape sigur, o grota.”
 Gina Butiuc


29 octombrie 2014

În iubire nu există diferențe, diferențele sunt doar mentale-Hrisostom Filipescu






Iartă, iubește, binecuvintează !
Ești o minune.
Bucură-te, bucuria mea !

 Nimic nu se întâmplă fără îngăduința lui Dumnezeu. În  Biserică nu suntem copii, adulți, bătrâni, ci suntem cu toții tineri de diferite vârste. Poți avea 20 de ani și să te simți ca la 60 de ani. Experiențele, greutățile, necazurile, suspinele vieții te fac să te simți obosit. Și poți avea 55 de ani și să te simți ca la 18 ani, ba chiar să faci și trăsnăi, tumbe, acrobaţii specifice tinerilor. Mereu proaspăt. Vârsta este doar o cifră, un ambalaj. Interiorul este același. Oamenii cu lumina aprinsă sunt oameni sănătoşi, nemărginiţi. 
Fiecare generație a avut provocările ei. Plusuri și minusuri. Și nu înseamnă nimic! Tinerii au frământări, au nevoie de modele, de iubire și de sens. Să știe de unde vin și încotro se duc. Să nu fie singuri pe Cale, să fie ascultați. Au multe de oferit! Generațiile care vin sunt generații care împletesc armonios inteligența cu sentimentele, adică putem vorbi despre inteligență emoțională.

 Sunt un om obişnuit, firesc; un condei în mâinile lui Dumnezeu. Sunt o virgulă în propoziția vieții și las pe Doamne să pună punct sau semnul exclamării. M-am născut pe pământul binecuvântat al Moldovei, într-o familie obișnuită din Vaslui. Îmi este foarte drag să studiez în ritmul meu. Am crescut aproape de Biserică și am avut oameni providențiali pe Cale, prin care Dumnezeu a lucrat minunat.
Referitor la formări încă mai învăț la școala vieții. Aici se dau restanțe până se iau note de trecere. În ochii lui Doamne suntem cu toții de 10. Dumnezeu nu ne iubește după nota din carnet, din diplome sau după alte criterii ale lumii acesteia. Ce părinte nu își iubește copilul după nota din inima sa?! Dacă cineva a picat pe un subiect, nu înseamnă că e mai înțelept decât cineva care a avut un alt subiect. Notele sunt doar o ruletă rusească. Nu reflectă nimic. Aptitudinile sunt cele care fac „diferența”, nu cartoanele. Trăim într-o perioadă în care nivelul de studii şi competenţe a scăzut mult. Oricine poate avea oricând o diplomă de licenţă şi nu numai. Nu mai putem vorbi despre intelectualii de altădată, la nivelul de odinioară. De aceea, se ridică ştacheta spre masterate, doctorate ca să se separe calitatea de cantitate. Este mult de discutat pe subiectul acesta. Aşadar, avem nevoie și de experiențe personale, nu numai de informații.

Se vorbește în ultimul timp de psihoterapie ortodoxă. Se împacă foarte bine. Depinde de noi cu ce alegem să lucrăm. Când există o infecție în trup poți folosi calmante, analgezice sau poți folosi antibiotice alături de probiotice. Dar când e vorba de boala din suflet?! Toate sunt dăruite omului de Dumnezeu. Nu sunt marțieni nici într-o parte, nici în alta. Există în ultimii ani un dialog foarte efervescent între știință și religie cu multe puncte de întâlnire. Nu putem fi ignoranți. Sfinții Părinți din primele veacuri creștine studiau științele vremii și își conturau o cultură bogată, luând ca albinele doar nectarul din fiecare floare. Mierea cognitivă sau emoțională o fabrică fiecare în stupul său cu ceea ce culege. Oricum ar fi, toate au ca drum de plecare și de revenire în Hristos!

Părintele duhovnic nu trebuie să devină tatăl pe care nu l-am avut, proiecţia soţului sau alte minunăţii. Am întâlnit cazul cuiva care, pentru a face o fotografie, avea nevoie de binecuvântarea duhovnicului. Este prea mult şi nu este sănătos nici fizic, nici spiritual. Dreapta socoteală, calea de mijloc este calea împărătească. Trebuie este un cuvânt blocant emoțional, ca și încerc și multe altele. Nu trebuie nimic, este vorba despre vreau sau nu vreau și îmi asum ceea ce urmează. Fiecare om are ritmul său, povestea sa cu Doamne. În viața duhovnicească nu există matrițe, șabloane. Nu este o fabrică în care se produc la normă sfinți sau nesfinți. Duhul Sfânt te învață de unde ești. Niciodată nu este nevoie să ne comparăm cu nimeni. Comparațiile rănesc psihicul și adună acolo vinovăție, frustrare, durere că nu sunt ca celălalt. Uneori aduce invidie și altă funingine. Fiecare dintre noi, oricât de mic ar fi, este mare înaintea lui Dumnezeu și El face cu orice om o legătură specială și unică a inimii.

În altă ordine de idei, fugim de noi ca să ne întâlnim cu noi. Cel mai lung, dar și cel mai frumos drum este drumul către tine însuți. Hristos nu are nevoie de moarte lăuntrică, ci de înviere lăuntrică, de viață, de iubire. Dacă nu ai limba friptă nu îmi poți vorbi despre durere. Te simt. Poţi fi scolastic, dar nu vibrezi cu mine. Dacă nu te rogi, nu îmi poți transmite stare de rugăciune. Dacă nu primești iubire, nu știi să iubești. Dacă nu te ierți, nu poți ierta pe ceilalți și tot așa. Nu știi ce gust are. Teoretizezi, dar nu transmiți nimic. Cuvintele au nevoie de încărcătură, de pătruns în miez. Nu avem nevoie de informații, căci acestea sunt peste tot, avem nevoie de experiențe, de trăire. 
De curaj!

Oamenii te pot apropia sau depărta de tine însuți. Culmile pe care ne putem ridica sau hăurile în care ne putem afunda. Uneori lacrimile ajung în suflet și îl inundă. Necazurile ne fac mai puternici, ne ajută să supravieţuim altfel, la un alt nivel. Orice om are momente de tristețe, de regăsire, de cădere și ridicare. De gol sau plin, de lumină și întuneric, de lacrimi și zâmbete. Face parte din procesul de purificare, de catharsis. Nu am ști să prețuim bucuria dacă nu am trece prin durere și invers. Toate au rostul lor pedagogic. Bineînţeles că am astfel de momente, ca orice pământean. Important este ce fac cu acea stare. În astfel de momente mă întreb: Ce vrea Doamne să îmi spună aici? Ce am de învățat din această experiență? Ce am de iertat, de iubit? Ce simt eu acum? Cui dau asta? Stare de prezență continuă, aici, acum.
Mutând gândul, iertând și iubind. Iertarea și iubirea sunt cele două aripi cu care zburăm spre cer. Nu putem cere pace pe pământ, dacă în noi înşine sunt adevărate câmpuri de luptă. Nu putem cere sănătate, dacă ducem o viaţă care ne face să fim bolnavi. Momente de coborâre în interior cu sinceritate şi de făcut curat acolo… Aerisim, scuturăm, ştergem praful de pe toate obiectele şi chipurile din suflet, dacă este nevoie înlocuim piese din decor. Înţelegem când cineva vine în viaţa noastră şi când este nevoie să eliberăm acei oameni din odăi. Atât am putut creşte, evolua împreună. Sinceritate şi curaj lăuntric!  

-Când viața pare de netrăit, ce poate face omul de rând, mai mult sau mai puțin implicat spiritual, pentru a resimți iarăși valoarea vieții?

Să ne ferim de rutină, de obişnuinţă. Facem o pauză din agitația cotidiană și privim spre interior. Opriţi-vă o clipă din malaxorul vieţii şi priviţi, gustaţi că Bun este Domnul. În orice domeniu e nevoie de jertfă. Uneori oamenii încearcă să ne distrugă şi noi îi ajutăm în încercarea lor. Când eşti jalnic nu poţi atinge măreţia. Lovit mereu şi mereu de oameni care ştiu să lovească nu e o cruce. Şi diavolul are martirii lui. Unele uşi te duc în întuneric, altele în lumină. Simptomele se întrețin. Nu putem pune un bandaj pe o rană infectată. Este nevoie să curățim locul, rana. Nimeni nu devine furios peste noapte, sau alcoolic, sau dependent de substanțe, ori de pornografie sau jocuri de noroc. Este nevoie de frustrare, frică, vulnerabilitate, nemulţumire, stimă de sine scăzută şi multe altele. Furia reprimată iese la suprafață sub forma depresiei. Ca să evolueze, orice persoană are nevoie de provocări. Investim oameni cu rol parental, protectiv și atotștiutor și apoi ne alegem cu frustrare și negare.

Hristos nu doreşte negarea omului, ci acceptarea lui şi dăruirea în Hristos. Ne întâlnim cu Dumnezeu în ceea ce suntem fiecare şi rugăm să facă vin curat şi pâine proaspătă din mintea şi inima noastră. Purtăm chipul Chipului şi acesta este un mare dar şi mângâiere. Orice tată îşi recunoaşte chipul în pruncul său şi priveşte spre dânsul cu compasiune atunci când face trăsnăi. Omul să privească văzduhul şi cerul din el şi să îşi amintească mereu că nu este singur, indiferent ce ar şopti singurătatea aparentă. Totul este posibil. Mai sunt atâtea lucruri de învăţat!

-Ce reprezintă Hristos pentru Hrisostom Filipescu? Cine este El?
El este Cel ce Este! Iubire, dragoste, bunătate, iertare, bucurie, mângâiere, viață, lumină, dulceață, pace, armonie. Tot în toate. O iubire de care nu te mai poți sătura. O dulce regăsire după arşiţa zilei. Când am obosit îmi aşez capul pe infinit. Cel ce poartă în sine lumina nu are de ce să se teamă de întuneric.

 sursa

Acest lucru îl face vântul…



Un gând despre suflet.

Fiecare om își are sufletul lui, pe care nu poate să-l amestece cu altul. Doi oameni se pot îndrepta unul către celălalt, pot vorbi unul cu altul și pot fi foarte apropiați. Dar sufletele lor sunt ca niște flori, fiecare a prins rădăcini în locul lui și nici unul nu poate veni la celălalt, altminteri ar trebui să-și părăsească rădăcina și asta nu poate s-o facă. Florile își împrăștie mireasma și sămânța pentru că doresc foarte mult să fie împreună; dar floarea nu poate face nimic pentru ca sămânța să ajungă la locul potrivit, acest lucru îl face vântul, iar acesta vine și pleacă mereu cum și când îi e voia.

Hermann Hesse (2 iulie 1877 – 9 august 1962)
Knulp



În numele iubirii



Zece dintre cele mai frumoase declarații de dragoste din literatura română.

Un veac de iubire românească rezumat în doar câteva cuvinte.

“Te vei convinge că din mii de ființe, abia una poate iubi cum te iubesc eu pe tine; și dacă m-ai ucide, te-aș iubi și în minutele agoniei.”
Veronica Micle (22 aprilie 1850 – 3 august 1889),
Corespondență Mihai Eminescu – Veronica Micle

“Nu voi iubi niciodată altă femeie și tu rămâi în mintea mea şi în sufletul meu ceea ce ai fost totdeauna: visul de aur al vieţii mele, singura mea aspirație, şi viața cu tine, singura mea speranță.”
Mihai Eminescu (15 ianuarie 1850 – 15 iunie 1889),
Corespondenţă Mihai Eminescu – Veronica Micle

“Aș vrea ca să concentrez într-un minut viața omenirei întregi şi acel minut să ți-l jertfesc ție – atâta de mult te iubesc!”
Alexandru Macedonski (14 martie 1854 – 24 noiembrie 1920),
Nuvele

“Sunt fericită; te iubesc; ne vom revedea; asta ar trebui să-ți fie îndeajuns.”
Iulia Hasdeu (14 noiembrie 1869 – 29 septembrie 1888),
Sic Cogito

“Eu am fost în furtună pe mare, – deasupra valurilor plutea mirajul care mă chema. În vifor corabia s-a sfărâmat și aveam senzația că mă cufund şi eu cu ea. Am scăpat ca prin minune și mi-am atins țărmul. Astăzi sunt în port, unde te-am găsit pe tine. Un singur lucru nu mai pot: să merg fără tine.”
Octavian Goga (1 aprilie 1881 – 7 mai 1938),

“Te iubesc pentru că mă iubești: acesta e un schimb, dar nu e iubire. Te iubesc pentru că te iubesc, și nimic mai mult; te iubesc numai pentru că te iubesc: aici începe iubirea. Îți mulțumesc din suflet că te iubesc: acesta e cântecul iubirii.”
Liviu Rebreanu (27 noiembrie 1885 – 1 septembrie 1944),
o poveste de dragoste pe care o puteți citi aici.

“Cea mai frumoasă declarație de dragoste: «Simt că te pot părăsi. Te iubesc atât de mult, încât s-a împlinit ceva în mine – şi acum te pot părăsi». E inutil să întorci capul. S-ar putea să vezi nedumerire.”
Constantin Noica (12 iulie 1909 – 4 decembrie 1987),
Jurnal filozofic

“Săruturile să se desprindă din tine ca petalele dintr-o floare de toamnă. Și risipirea acesta să nu semene unei înfrângeri și niciunei renunțări, ci miile de sărutări să însenineze viața cu atâtea zâmbete, cu câte tristeți ea a întunecat-o.”
Emil Cioran (8 aprilie 1911 – 20 iunie 1995),
Cartea amăgirilor

“Te iubesc de tot, cu părul tău, cu hainele tale verzi, cu salopeta şi sandalele tale ciudate. Iubesc cingătoarea ta ascunsă, copcile, oasele trupului tău… Totul, aspirațiile tale, somnul tău… Vanitatea şi cochetăria ta distilată, neliniştile tale profunde, gândul tău puțin înghețat, categoric şi fără ascunzișuri, atât de temut de către amatorii de compromisuri.”
Marin Preda (5 august 1922 – 16 mai 1980),
o poveste de dragoste pe care o puteți citit aici.

“Mă culcasem lângă glasul tău şi te iubeam.”
Nichita Stănescu (31 martie 1933 – 13 decembrie 1983),
Cantec de dor




“Iubirea cheamă iubire”




20 de sfaturi de viață din partea lui Constantin Brâncuși.

Oamenii văd lumea ca pe o piramidă fatală; și se înghesuiesc înăuntru-i, pentru a ajunge cât mai sus, înspre vârfu-i; drept pentru care se și sfâșie între ei și sunt cu totul nefericiți… Pe când, dimpotrivă, dacă ar crește și s-ar împlini în chip firesc, dacă s-ar dezvolta ca și spicul de grâu pe câmpie, fiecare ar fi ceea ce trebuie să fie, sau ar putea fi…”

1. Oamenii nu își mai dau seama de bucuria de a trăi, pentru că nici nu mai știu să privească minunile Naturii.
2. Iubirea cheamă iubire. Nu este atât de important ca să fii iubit, cât să iubești tu cu toată puterea și cu toată ființa.
3. Trupul omenesc este frumos numai în măsura în care oglindește sufletul.
4. Trebuie să încerci necontenit să urci foarte sus, dacă vrei să poți să vezi foarte departe.
5. A «vedea» în depărtare este ceva, însă a ajunge acolo este cu totul altceva.
6. Există un scop în orice lucru. Pentru a-l atinge, trebuie să te lepezi de tine însuți.
7. Cine nu iese din Eu, n-atinge Absolutul și nu descifrează nici viața.
8. Diavolul și bunul Dumnezeu nu se află separați, în realități; și nu sunt nici aici și nici acolo, ci ei sunt… simultan și pretutindeni.
9. Cine nu se luptă în contra Răului s-a și predat deja inamicului.
10. Nu putem să-l ajungem niciodată pe Dumnezeu, însă curajul de a călători spre el rămâne important.
11. Ceea ce legi tu aici pe pământ – se leagă și în ceruri.
12. Ceea ce ne face să trăim cu adevărat este sentimentul permanentei noastre copilării în viață.
13. Când nu mai suntem copii, suntem deja morți.
14. Opiniile sunt libere, dar nu și obligatorii.
15. La umbra marilor copaci nu crește nimic.
16. Suferințele îl întăresc pe om și sunt mai necesare decât orice plăcere pentru formarea unui mare caracter.
17. Teoriile nu-s decât mostre fără de valoare. Numai fapta contează.
18. Lucrurile nu sunt greu de făcut. Greu este să te pui în starea de a le face.
19. Lumea poate fi mântuită prin artă.
20. Arta nu este o întâmplare.

Țăranii români știu de la mic și până la mare ceea ce este bine și ceea ce este rău. Tablele lor de valori sunt cuprinse în proverbele, în datinile și în doctrina străbunilor – ca și în filosofia naturalității. (…)Se poate că poezia pură este o rugăciune, însă eu știu că rugăciunea bătrânilor noștri olteni era o formă a meditației – adică o… tehnică filosofică.”

Constantin Brâncuși



“Rostul vieții e să te bucuri că trăiești”



Încă 15 gânduri despre dragoste și viață.

Adevărate sunt sentimentele. Ficţiuni sunt împrejurările.

Te desparţi de mai multe ori până te desparţi, iar când e să fie de-adevăratelea simţi cum moare pentru tine speranţa fericirii despre care nu bănuieşti ce întindere are în fiinţa ta şi cât de adânc este ea împletită cu bucuria de a trăi, bucurie care până atunci crezuseşi că e autonomă şi nu poate fi alungată de nimic.

Dragostea este supusă adesea asalturilor chinuitoare ale geloziei care o poate veşteji, intrigilor celor care nu ne simpatizează şi, nu o dată, ba chiar foarte adesea, lipsurilor, sărăciei, dorinţelor care nu se pot împlini… În timp ce ura e suverană, n-o poţi smulge până nu creşte, înfloreşte şi piere singură, uneori după ce a reuşit să nimicească în prealabil viaţa unui cuplu.

Când faci dragoste, moartea îşi ia tălpăşiţa.

Forţa unui om de a îndura suferinţa e imensă şi n-ar fi dacă noi resurse de speranţă, care nasc în sufletul uman ca un val îndată ce valurile precedente s-au sfărâmat de ţărm, n-ar ţâşni din adâncuri şi nu ne-ar face iarăşi puternici.

Dacă durerea trebuie stăpânită fiindcă îndurerează şi pe alţii, bucuria prea mare trebuie şi ea stăpânită, fiindcă poate fi rău înţeleasă.

Dispariţia iubirii e ca o oglindă întoarsă, nu se mai vede nimic, te uiţi zadarnic în ea. Gestul tău nu se mai reflectă, nu-i mai răspunde nimeni. Eşti singur.

Poate că realitatea să fie mai uşor de suportat decât imaginaţia.

Ispita lucidităţii care te îndeamnă să afli de ce nu te mai iubeşte cineva constă în faptul că ai sentimentul acut, irezistibil că, după ce vei afla, vei înceta să suferi.

O femeie poate să ierte orice, în afară de faptul să nu-ţi pese de ea.

Femeia este ca un izvor. Ai să spui: ei, ce e un izvor? Nimic, îl vezi numai când ţi-e sete, şi pe urmă, după ce bei, treci pe lângă el.

Preţuirea celor pe care îi iubim e un sprijin, chiar dacă această preţuire nu măsoară exacta noastră valoare.

Suferinţa e o criză din care trebuie să ieşi cât mai rapid, adâncimile ei ne rătăcesc spiritul.

Nicio femeie nu e frumoasă sau urâtă până când nu ajungi să o cunoşti.

Rostul vieții e să te bucuri că trăiești.

Marin Preda
(5 august 1922 – 16 mai 1980)

“Viața e prea importantă ca să fie luată în serios”



Cu umor despre dragoste și viață.

Un pesimist este cineva care, atunci când trebuie să aleagă dintre două rele, le alege pe amândouă.

Burlacii ar trebui să plătească un impozit mai mare; nu este corect ca unii bărbați să fie mai fericiți decât alții.

Bigamia înseamnă a avea un soț sau o soție în plus. Monogamia este la fel.

Farmecul unei căsătorii este că face ca o viață plină de înșelătorii să fie absolut necesară pentru ambii parteneri.

Oamenii strică fiecare clipă de romantism prin încercarea de a o face să dureze pentru totdeauna.

Cum poate o femeie să se aștepte să fie fericită cu un bărbat care insistă să o trateze ca și cum ar fi o ființă umană?

Partea cea mai rea, atunci când trăiești o poveste romanțioasă, de orice fel ar fi, e că în urma ei rămâi cumplit de neromanțios.

Când zeii vor să ne pedepsească, ne îndeplinesc dorințele.

Viața e prea importantă ca să fie luată în serios.

Oscar Wilde
(16 octombrie 1854 – 30 noiembrie 1900)