Am inchis ochii pret de o secunda. Aproape ca ti-am auzit
pasii, ti-am distins trasaturile si m-am bucurat de zambetul tau. M-am rugat sa
iti fie bine. Acolo unde esti. In absenta mea. Intre noi era doar timp. Timpul
asta ne doare si ne raneste. Timp pe care noi nu il intelegem. Timp care nici
macar nu exista.
M-am trezit cu o stare ciudata de
neliniste. Era luni, insa imi luasem liber. De-abia m-am ridicat si am dat la o
parte draperia bleu. Cerul era gri. Nicio pata de albastru, de alb sau de
soare. Ma dureau oasele, dar stiam ca nu pot sta in casa. De fapt, ma asezasem
intr-un fotoliu, imi aprinsesem o tigara si priveam departe. Printre cerul fara
de culoare, printre blocurile inalte, rataceam in golul din care nu ma mai
puteam intoarce. Am stiut, insa, ca de vina era absenta ta. Casa aia mica, dar
atat de pustie imi facea rau.
Apoi am decis ca, pentru prima oara, sa
plec in cautarea ta. Era o nebunie, stiam. Ridurile mi se adanceau cand imi
mijeam ochii si ma gandeam cat de nebuneasca era ideea aia ce pusese stapanire
pe mine. Dar n-am mai putut. N-am mai putut sta asa, lancezind la un birou fara
sa fac nimic.
Era deja ora 11.00 cand am intrat in
prima cafenea ce mi-a iesit in cale. Era aproape goala, dar nu conta. Am privit
pe furis fiecare chip ce s-a intors in directia mea. Imi sorbeam cafeaua si ma
faceam ca citesc o revista frantuzeasca. De-abia traduceam cate-o propozite,
doua, insa gandurile mele erau in cautarea ta. Imi spuneam ca mi-ar fi de ajuns
o grimasa, un gest, o privire. Atat. Si as sti. De fapt, voiam sa ma conving ca
nu aveam sa dau gres. M-am uitat din nou la ceas. Era 12.00. Era, poate, prea
devreme.
Apoi m-am incurajat singura sa nu
renunt. Poate iti luasei liber ca si mine, poate suferisei un accident si acum
erai in concediu medical, cutreierand strazile si tanjind dupa gura aia de
speranta ce avea iti readuca pofta de a trai. As fi putut scrie o carte cu
toate motivele pentru care nu trebuia sa renunt la mica mea misiune secreta si
aproape imposibila.
Am coborat la metrou, intrebandu-ma in
ce directie s-o apuc. Poate stateai in Tineretului sau poate in Aviatorilor.
Sau poate chiar la Victoriei. Sau poate in Drumul Taberei si ar fi trebuit sa
iau troleul, habar nu aveam pe care. M-am trezit stand ingandurata pe un scaun
albastru, uitandu-ma din nou in van, la panourile publicitare din fata mea. Imi
vedeam reflexia. Faptura aia micuta si rosie de la pardesiul meu uzat astepta.
De-abia atunci mi-a trecut prin minte. Ce ar fi sa astept chiar acolo. La
Universitate.
Mi s-a facut dintr-o data frig. Mi-am
indesat mainile in buzunare si m-am sprijinit mai bine de spatar. Vocea din
difuzoare anunta cand si cand metrouri. Garniturile veneau, se goleau, se
umpleau si plecau din nou. Fara tine. Priveam din nou pe furis, chipurile si
trupurile trecatorilor. N-ai fost nici acolo. Dupa o alta ora am plecat un pic
trista, dar nu deznadajnuita. Stii, increderea e una dintre cele mai mari
calitati ale mele. Nu pot sa renunt. Sa capitulez. Mi se pare asa, un cuvant
urat, al carui sens eu nu pot sa il inteleg.
La iesire din metrou mi-a venit o alta
idee. Asa ca am sarit in primul taxi pe care l-am vazut. I-am poruncit
soferului sa ma duca in cealalta parte a orasului. A zambit satisfacut la
gandul ca avea sa imi incarce si mai mult tariful. Nu conta. Decisesem de mult
ca in ziua aia sa nu permit niciunui detaliu sa ma distraga. Am pornit.
Fata mea era aproape lipita de geam.
Ochii mei incercau sa cutreiere metri in sus si in jos. Intorceam capul dupa
fiecare autobuz, troleu sau tramvai care ne iesea in cale. Nu aveam de unde sti
in care esti. Dar cu
La o intersectie de drumuri am observat
ca cerul se golise. Se golise de perdeaua aia care imi adusese nevoia nebuna de
a te gasi. Cateva raze de soare coborau de-acum si pe Pamant. Aproape de taxiul
in care ma aflam eu. Mi-am rezemat capul de fereastra. Obosisem. In orasul si
ziua aia, nimic nu parea sa functioneze asa cum imi doream eu.
Soferul s-a uitat ca la o nebuna atunci
cand i-am zis sa ma duca inapoi de unde ma luase. Ca sa-i sterg mirarea aia de
pe fata i-am intins o bancnota suficient de valoroasa incat sa il determine sa
taca si sa conduca.
Era aproape 5. Si era si iarna. Seara se
pregatea sa cada peste o zi pe care nu o voiam terminata astfel. M-am dat jos
din taxi si am ramas o clipa locului. Prima zi in care te cautam. Nu as fi
crezut ca avea sa fie atat de greu si dureros. Soferul ala morocanos ma lasase
la Izvor. As fi putut sa iau metroul insa din nou nu as fi stiut unde sa ma
indrept. Din stanga cerul luase foc. Am schitat un zambet firav. Parca ar fi
fost sufletul si mintea mea. Am inceput sa merg pe strada, pierdandu-ma printre
ceilalti trecatori.
M-am oprit la un semafor si am privit
din nou in stanga. Si totusi, tu erai acolo, printre ei. Aproape sau departe.
Nu conta. Am inchis ochii pret de o secunda. Aproape ca ti-am auzit pasii,
ti-am distins trasaturile si m-am bucurat de zambetul tau. M-am rugat sa iti
fie bine. Acolo unde esti. In absenta mea. Intre noi era doar timp. Timpul asta
ne doare si ne raneste. Timp pe care noi nu il intelegem. Timp care nici macar
nu exista.
Asa ca am decis sa incetez. M-am sfatuit
din nou cu asfintitul si am decis sa pun capat cautarii mele. Te-am lasat
acolo, intr-un loc de pe Pamant, vegheat de Dumnezeu si de aceiasi ingeri
pazitori si am decis sa imi sfarsesc altfel ziua de vineri.
Am intrat in barul de langa serviciu.
Dragos, barmanul, m-a intampinat cu un zambet si m-a intrebat daca servesc, ca
in fiecare vineri seara, Campari Orange. Am dat din cap si m-am asezat pe unul
dintre scaunele de la bar. De-abia atunci am vazut ca telefonul imi licarea in
continuu. Primisem o groaza de mesaje de la prieteni. Curand, s-au strans si ei
in barul nostru de la Victoriei.
Am uitat de prima mea zi de cautari. Nu
am putut sa ma prefac si sa pozez in victima. Nu eram nefericita si nici
singura. Am ras cu atata pofta incat i-am molipsit pe cei din jur. Incepeam sa
uit. Ne-am mutat la masa de langa fereastra si am inceput sa povestim zgomotos.
N-am spus nimanui de nebunia mea.
Si totusi, la un moment dat, pe cand am
privit, din greseala, in stanga am observat ca luminile se aprinsesera pe
Magheru. Lume trecea pe trotuarul ingust, masinile se perindau in trafic, iar
eu stateam acolo, la fereastra unui bar, gandindu-ma ca tu vei trece si ma vei
vedea asa. Fericita.
Un moment mi-a fost teama. Mi-a fost
teama ca te vei lasa pacalit de veselia mea si de dezinvoltura trupului meu. Am
amestecat inca o data in Campariul ala si am baut o gura. Nu, nu aveai cum sa
te lasi pacalit de asta. Tu ai fi putut sa iti dai seama. Pentru ca si eu te-as
fi recunoscut dintr-o grimasa, un gest, o privire…
Un articol de M.R.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu