Love is life

Iubirea ne deschide calea spre spiritualitate, spre armonia sufletelor si frumusetea universului, caci doar iubirea se daruie neconditionat, fara teama de sacrificiu si fara a pretinde nimic in schimb. Si astfel il inalta si il innobileaza pe om. „Cel ce nu iubeste n-a cunoscut pe Dumnezeu, pentru ca Dumnezeu este iubire” spune apostolul Ioan

"Iubirea este inrudirea omului cu Dumnezeu.Ea uneste la maxim persoanele umane fara sa le confunde.In iubire se arata plenitudinea existentei."Dumitru Staniloae

9 februarie 2013

Daca am sti sa ne luam ramas bun…


 
Cu totii avem in viata noastra istorii personale din care am plecat fara sa ne uitam in urma sau fara sa avem curajul sa privim in ochii cuiva…Am plecat, macar o data, din relatii, din prietenii, din locuri sau din situatii fara a mai da vreun semn, lasand sa se inteleaga prin absenta ca nu mai suntem disponibili. Am lasat in urma lacrimi si suferinte, furie si deznadejde. Si am fost aruncati pe neprevazute in acelasi tipar de suferinta cand ceilalti nu au stiut sa-si ia la revedere de la noi…

lasand in urma cicatrici care poate nu s-au inchis nici acum. Ma intreb astazi, cu o urma de vinovatie in glas fata de cei pe care i-am parasit in acest fel: de ce nu stim sa ne luam ramas bun? De ce evitam sa spunem adevarul dureros, dar care poate aduce alinare, al despartirii: “Da, a fost frumos cat a fost, iar acum e momentul sa se incheie. Multumesc pentru ce mi-ai oferit, o sa iau cu mine tot ce am invatat aici, imi asum partea mea de responsabilitate pentru ce nu a fost in regula si iti urez toate cele bune.”
Poate pentru ca ne e frica de durerea despartirii. Durerea lui “ce-ar fi putut sa fie, dar nu mai e”… Durerea regretului pentru ca nu a fost asa cum am fi vrut…Durerea faptului ca nu a iesit asa cum am visat si ne-am imaginat… Insa durerea este infinit mai mare cand o taram inconstient dupa noi atunci cand nu stim sa ne desprindem cu respect de locuri si de oameni, cand plecam insotiti de toata furia refulata timp de ani de zile in acea relatie si gasim de cuviinta ca cel mai bun mod de a spune la revedere este de a varsa cosul de gunoi in capul celeilalte parti implicate.
Sau poate ne e frica de faptul ca atunci cand ne despartim de ceva sau de cineva, o parte din noi moare. Si incercam sa evitam acest lucru sarind peste procesul pe care il presupune o despartire sanatoasa. Insa acea particica din noi pe care nu am lasat-o sa moara la timpul cuvenit, in ritmul ei si la locul ei, de cele mai multe ori ne bantuie toata viata.
Poate ca nu ne luam ramas bun si pentru ca pur si simplu vrem sa punem toata responsabilitatea pe umerii celuilalt sau pentru ca ne simtim prea vinovati pentru ceea ce simtim. Daca am putea sa plecam cu aceeasi dragoste si deschidere cu care am intrat intr-o relatie, constienti doar de nevoia de a schimba drumul sau partenerii de drum...Atunci ne-am permite sa simtim tot regretul si durerea despartirii, am onora ceea ce a fost si am fi deschisi sa primim ceea ce va urma.

Daca am sti sa ne luam ramas bun n-ar mai exista atat de multi copii traumatizati in urma divorturilor si n-ar mai exista atat de multi adulti prinsi in capcana experientelor trecute. Am putea merge inainte cu seninatate si cu sentimentul ca lucrurile s-au intamplat pe fagasul lor firesc, n-ar mai exista in noi atata viata netraita de frica trecutului si atata indisponibilitate sufleteasca. Pentru ca ceea ce facem atunci cand ne e frica sa incheiem un capitol din viata cu responsabilitate si maturitate este sa lasam amanetata o parte din noi. Cand vine timpul sa o rascumparam, e posibil sa observam ca deja am platit mult prea scump pentru ea, prin urmatoarea relatie, urmatoarea prietenie, urmatorul loc de munca.

Inca nu stiu de unde am avut puterea de a pleca fara a privi oamenii in ochi: poate din furia mea, poate din neapasarea mea…Tot ce stiu este ca atunci cand am stiut sa-mi iau la revedere, sa multumesc pentru tot ce-a fost si sa-l onorez pe cel din fata mea, drumuri line s-au deschis in calea mea si in sufletul meu dupa aceea. Drumuri lipsite de incrancenare, de regret si de durere. Sufletul meu a primit cu seninatate ceea ce a urmat, ca pe un pas firesc pe care il facea dupa un popas odihnitor si frumos.


Pentru atunci cand nu am stiut sau nu am putut sa-mi iau ramas bun, imi pare rau… ca nu mi-am acordat sansa de a fi tinuta cu dragoste in sufletele celorlalti, ca pe o amintire pretioasa a unei clipe de viata.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu