În
vară se împlinesc 100 de ani de la naşterea lui Nicu Steinhardt, cel care
pentru creştinii ortodocşi este cunoscut mai degrabă sub numele de părintele
Nicolae de la Rohia. Destinul său special i-a imprimat o glorie formidabilă pe
care în mod sigur nu a dorit-o. A trecut la cele veşnice în 1989, fără să mai
apuce schimbarea. Din 1990 încoace, editarea operei sale, ca şi nenumăratele
citări, l-a făcut să fie extrem de venerat şi iubit, simbol al credinţei
ortodoxe şi al rectitudinii morale.
Convertirea sa, desigur,
a ajuns ceva banal acum, dar pentru viitoarele generaţii va constitui un
exemplu ireproşabil de ceea ce înseamnă vocaţie duhovnicească. Evenimentul
botezului a avut loc la începutul anilor â60 în penitenciarul de la Jilava şi
reprezintă un reper fundamental în cronica scrisă şi nescrisă a Gulagului
autohton. N. Steinhardt a făcut parte din "lotul Noica Pillat", fiind
ultimul arestat în ianuarie 1960. A fost condamnat pentru "omisiune de
denunţ" şi a ales această cale împins de tatăl său, Oscar, care i-ar fi
spus că are în faţă o alegere: ori va rămâne în libertate, dar nopţile vor
deveni un iad, ori va fi închis, dar va dormi liniştit. Ce va face? Iar
viitorul monah a ales ceea ce unei conştiinţe riguroase şi profunde ca a lui i
se şi potrivea. Toate consideraţiile asupra ortodoxiei sunt de aceea încărcate
cu o forţă pe care cineva care nu a trăit fiorul sublim al convertirii nu o
poate cunoaşte.N. Steinhardt avea două caracteristici exemplare, care rareori fac bună casă. Forţă aşadar, dar şi rafinament. Acesta din urmă izvora din imensa lui cultură şi spiritul curios al cărturarului care nu se plictiseşte niciodată de cărţi. În perioada interbelică el era un obişnuit al lumii literare şi ştia foarte bine ce scriu confraţii. Ştia atât de bine, încât putea să-i şi parodieze, ceea ce nu poate face decât un om care e doldora de carte. Odată cu convertirea, rafinamentului i s-a adăugat puterea credinţei. Fratele Nicolae nu mai era un sprinţar, dar a rămas vioi. Vioiciunii i s-au adăugat însă greutate, intensitate, tăria angajamentului de nezdruncinat. Consideraţiile sale de aceea sunt minunate în sensul în care conţin atât savoare, cât şi fervoare.
Pacea inimii
Vorbind despre o
sărbătoare creştină de anvergura Sfintelor Paşti, a făcut aceasta elegant şi în
acelaşi timp cu teribila apăsare a omului christic, care nu-şi permite să ia
nimic peste picior. Iată interpretarea pe care o dă el trădării lui Iuda.
Comentariul părintelui este cu atât mai actual, cu cât acum, de când se
vehiculează teoriile din Evanghelia lui Iuda, acesta aproape că e disculpat de
ce a făcut deoarece, chipurile, ar fi fost doar un instrument al Providenţei şi
fără trădarea sa nu ar mai fi avut loc jertfa, culminând cu Învierea. Dar Nicu
Steinhardt, cu bun-simţ şi, făcându-le parcă în sâc deştepţilor de care lumea e
plină, spune: "Datoria lui Iuda era să judece simplist, cu o totală lipsă
de imaginaţie şi de largi perspective. Cât mai îndărătnic, cât mai îngrădit,
mai dobitoceşte, mai umil. Eu nu-s Dumnezeu şi nici co-redemptor, eu îs un biet
om. Eu prietenul şi învăţătorul nu mi-l vând... Nu mie îmi revine sarcina
mântuirii lumii, eu am atribuţii nespus mai smerite, doar pe acelea le
împlinesc". Cu alte cuvinte, Paştele nu trebuie interpretat metafizic, de
la altitudinea unei supreme legităţi în ochii căreia nu mai există nici vină,
nici ticăloşie, ci totul aparţine Marelui Plan. Fals! Paştele, în viziunea
părintelui Nicolae, dacă e privit intelectualiceşte, mai devreme sau mai
târziu, ajunge falsificat. Paştele trebuie trăit, simţit, asimilat de la
nivelul omului simplu şi smerit, care nu poate să închidă ochii în faţa
fărădelegii, se revoltă şi-l afuriseşte pe Iuda, şi în final cu atât mai mult
trăieşte splendoarea Învierii. Apoi cuvintele pe care Domnul pe cruce i le
spune tâlharului din dreapta: Astăzi vei fi cu mine în rai... Cum a putut să
facă o asemenea promisiune unui om oarecare de vreme ce de aşa ceva nu aveau
parte nici proorocii? N. Steinhardt explică astfel. Tâlharul din dreapta în
acele clipe de cumpănă l-a încurajat pe Domn. Şi iată comentariul: "Vorba
cea bună a tâlharului înmiresmează aerul vitriolat al Golgotei şi aidoma
adierii line care, pe Horeb, i-a vestit lui Ilie apropierea Atotputernicului,
sălăşluieşte pace şi dulceaţă în sufletul omenesc al Mântuitorului".
Paştele aşadar este trăit autentic nu folosind vorbe mari, ci găsind vorbe
bune. Omul care pătimeşte pe cruce este precar, nu are atributele supraomului
şi nu face caz de puteri suprafireşti. De aceea, Fiul Domnului iubeşte vorba
bună şi nu savantlâcuri găunoase. Răstignirea nu este trucată, ci asumată în
toată concreteţea ei. Îl ascultăm din nou pe părinte: "Scandalul
răstignirii e întrecut doar de cel al Euharistiei. Dacă nu veţi mânca trupul
meu şi nu veţi bea sângele meu... Scandalul cufundării actului celui mai
spiritual (comuniunea cu Dumnezeu) în acte atât de prozaice, de elementare, de
strict lumeşti ca mâncarea şi băutura!" Sărbătoarea pascală pentru Nicu
Steinhardt nu a avut niciodată o morgă solemnă. Misterul este trăit prin
transfigurarea actelor fireşti. Calea de la fire la fiinţă este de aceea
"scandaloasă" în sensul în care "scandalul" presupune o
ieşire binecuvântată din anchiloză şi stereotipie. Puţini trăitori şi teologi
creştini de pretutindeni au avut naturaleţea părintelui Nicolae de a se raporta
la ce e dumnezeiesc, ocolind capcana conceptelor. O cale prin care înţelesurile
cele mai înalte coboară în pacea inimii.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu